Diamantul Sancy („Marele Sancy”).

Diamantul Sancy („Marele Sancy”).

Un diamant indian faimos, uneori numit „Marele Sancy”, în formă de pară cu tăiere rose, cântărind 55,23 carate, despre a cărui istorie există câteva versiuni.

Prima înregistrare apare cca. 1593, atunci aparţinând lui Nicolas Harley, Sieur de Sancy (1546-1629), care l-a cumpărat din Constantinopol cca. 1570 şi l-a adus în Franţa. L-a împrumutat lui Henry III al Franţei, care l-a purtat la pălărie, şi lui Henry IV, care l-a amanetat. În 1599 a fost oferit spre vânzare.

Mai târziu, fratele lui Sancy, Christopher, conte de Beaumont, ambasadorul francez în Anglia, l-a vândut înainte de 21.03.1604 lui James I, care l-a purtat la pălărie. În 1625 a fost moştenit de Charles I (fiul lui James I), a cărui soţie, regina Henrietta Maria, l-a luat în Franţa împreună cu alte giuvaieruri (printre care diamantele „Oglinda Marii Britanii” şi „Oglinda Portugaliei”), şi l-a amanetat în 1647 ducelui de Epernon. Urmare a neplăţii împrumutului (şi) acest diamant a fost achiziţionat de cardinalul Mazarin (cca. 1654), care l-a oferit în 1661 regelui Louis XIV al Franţei.

(O poveste diferită, probabil legată de pietre diferite, spune că regina Henrietta Maria, după decapitarea lui Charles I, a dat diamantul Sancy spre păstrare contelui de Worchester, Somerset, iar acesta l-a restituit în 1660 lui Charles II, de unde a trecut la James II; după înfrângerea în bătălia de la Boyne, şi fuga acestuia în Franţa, în 1690 l-a vândut lui Louis XIV.)

După ce a fost achiziţionat de regele Louis XIV, o copie a diamantului a fost montată în coroana cu care a fost încoronat Louis XV; Sancy a fost purtat între 1725-1737 de soţia acestuia, regina Maria Leszczynska, iar mai târziu de Marie Antoinette şi Louis XVI. (Deşi, în general, se spune că a fost furat în 1792 de la Garde Meuble, inventarul din 1791 al pietrelor aflate aici atestă-posibil greşit-o greutate de 33 3/4 carate vechi, în timp ce Sancy a fost inventariat în 1691 ca având 53 3/4 carate vechi.)

Mai târziu a fost amanetat de către Directoratul francez marchizului de Iranda, în Madrid, şi niciodată răscumpărat; a fost achiziţionat de prinţul Manuel de Godoy (1767-1851), favoritul reginei Maria Louisa a Spaniei, de unde a trecut la Bourbonii spanioli.

În 1828 un diamant-considerat a fi Sancy-a apărut în Paris, fiind oferit-fără succes-lui Charles X, fiind vândut de un comerciant francez prinţului rus Nicolai Demidoff (mort 1829); fiul său Paul (şi nu Anatol, cum este uneori menţionat), l-a luat în Rusia, iar în 1865-sub numele „Demidoff”-moştenitorii acestuia l-au vândut în Londra unui neguţător din Bombay, Sir Jamsetjee Jeejeebhoy.

În 1867 a fost expus la Paris de Germaine Bapst. În 1906 un diamant considerat a fi Sancy (având aceiaşi formă şi greutate cu originalul) a fost cumpărat de lordul William Waldorf Astor ca dar de nuntă pentru nora sa, Nancy Langhorne (Lady Astor), fiind expus în 1962 la Louvre, Paris. A fost moştenit în 1964 de fiul ei, al III-lea viconte Astor, apoi de actualul (al IV-lea) viconte Astor.

În 1976 a fost achiziţionat de Louvre, fiind expus în Galerie d’ Apollon. (Un alt diamant, pe vremuri considerat a fi Sancy, a fost în proprietatea maharajahului de Patiala; avea greutatea de 60 carate vechi, alte dimensiuni, fiind considerat altă piatră.)

Diamantul Oglinda Portugaliei.

Diamantul Oglinda Portugaliei.

Un diamant cântărind 25 3/8 carate vechi, aflat în sec. XVI printre bijuteriile Coroanei portugheze. Când regele Henry a murit (1580), iar nepotul său nelegitim Don Antonio de Castro a pretins tronul, fiind înfrânt de Philip II al Spaniei, a luat acest diamant şi alte bijuterii în Anglia pentru a strânge fonduri. Le-a dat reginei Elizabeth I în schimbul asistenţei navale, iar aceasta le-a păstrat.

Diamantul a rămas printre bijuteriile Coroanei britanice sub James I; sub Charles I soţia acestuia, Henrietta Maria, le-a luat în Franţa (1644) pentru a obţine fonduri, amanetându-le ducelui de Epernon. Ulterior acesta le-a vândut lui Mazarin.

Diamantul s-a aflat printre giuvaierurile furate de la Garde Meuble în 1792, şi nu a mai fost recuperat.

Diamantul Niarchos.

Diamantul Niarchos.

Un diamant cântărind brut 426,50 carate, descoperit în mina Premier, Africa de Sud, în 1954, numit la început „Ice Queen” sau „Pretoria”.

A fost cumpărat de Harry Winston în 1956 de la De Beers Consolidated Mines Ltd., ca parte a unui lot de 50.000 diamante, fiind tăiat de Bernard de Haan (care a lucrat cu această piatră timp de un an) într-un pendeloc de 128,25 carate. A fost vândut în 1957 lui Stavros Niarchos, ultimul proprietar cunoscut.

Acelaşi diamant brut a mai produs o piatră de 40 carate, în tăiere smarald, şi un marchiz de 30 carate, ambele vândute privat.

Tiara împărătesei Marie Louise.

Tiara împărătesei Marie Louise.

O tiara dăruită de Napoleon I celei de-a doua soţii, Marie Louise, cu ocazia naşterii în 1811 a fiului lor, viitorul Napoleon II.

Tiara este din argint, având montate 950 diamante, câtărind 700 carate, conţinând la origine şi smaralde, ulterior înlocuite cu 79 turcoaze, în greutate de 540 carate.

A fost dată de către Marie Louise lui Leopold, arhiduce al Austriei, devenind proprietatea familiei imperiale austriece. Mai târziu a fost achiziţionată de Mrs. Marjorie Merriweather Post, care a donat-o Institutului Smithsonian, Washington, D.C.

Familia Bapst-bijutierii Curţii franceze.

Familia Bapst-bijutierii Curţii franceze.

Câteva generaţii de bijutieri parizieni ce descind din strămoşi din Hall, Swabia, în sudul Germaniei. Au dobândit importanţă în Paris, executând bijuterii pentru Curte, şi articole din strass.

Jean-Melchior Bapst, care a început afacerea cu bijuterii în Paris (1725) a avut doi fii, Georges-Michel Bapst (1718-1770), şi Georges-Christophe Bapst (1724-1784).

Acesta din urmă a părăsit oraşul Hall în 1743 pentru a se alătura unchiului său, Georges-Frederic Strass (creatorul sticlei strass, imitaţie de diamant); i-a fost cedată partea cu strass din afacere şi, în 1755, s-a căsătorit cu Suzanne-Elisabeth Strass (1737-1789), fiica lui Philippe-Jacques Strass (1693-1757), fratele lui Georges-Frederic Strass. Cel mai vârstnic fiu al cuplului, Georges-Frederic Bapst (1756-1826), a continuat afacerea cu strass şi alte bijuterii, executând o sabie ornată cu giuvaieruri pentru regele Louis XVI al Franţei; a murit fără moştenitori, lăsând afacerea vărului său Jacques-Evrard (Jacob Eberhard) Bapst (1771-1841).

Acesta din urmă, fiul lui Georges-Christophe Bapst (vezi mai sus), a fost adus în 1796 la Paris de vărul său fără copii, căsătorit în 1797 cu Marie-Nicole Meniere (fiica bijutierului parizian al Curţii, Paul-Nicolas Meniere), iar sub numele de Bapst-Meniere a condus afacerea, devenind bijutier al Curţii în timpul Restauraţiei din 1814-1830, remodelând între 1815-1830 câteva bijuterii de stat ale lui Napoleon I, apoi executând bijuteriile de încoronare pentru Charles X, în 1824.

Fiii săi, Constant Bapst (1797-1853) şi Charles-Frederic Bapst (1799-1872) au continuat afacerea şi, sub numele Bapst Freres, au conceput bijuterii pentru împărăteasa Eugenie, soţia lui Napoleon III; li s-a alăturat fiul lui Constant Bapst, Alfred Bapst (1823-1879), până când a ales să se asocieze cu Lucien Falize, fondând firma Bapst & Falize, după care fraţii au dus mai departe afacerea sub numele Bapst Freres et fils.

Fiii lui Charles-Frederic Bapst, Jules şi Paul, au fost asociaţi la firma vărului lor, Alfred Bapst (vezi mai sus), până când s-au retras în 1885, şi au fondat firma J. & P. Bapst, ce a continuat pânî în 1930. Alfred Bapst a fost bijutierul Curţii în timpul celui de-al II-lea Imperiu (1852-1870); la moartea sa fiul său Germaine (1853-1921) s-a asociat lui Lucien Falize între 1880-1892, după care a continuat singur, ca ultim bijutier din linia familiei sale.

A mai fost o altă linie a familiei, descinzând din Jacques-Frederic Bapst (născut în 1720), un frate al lui Jean-Melchior Bapst; nepotul său, Frederic Bapst (1789-1870), nepot de frate al lui Jacques-Evrard Bapst, a părăsit Hall în 1805 şi a fost în firma Bapst mai mult de 50 de ani.

Diamantul Star of Independence.

Diamantul Star of Independence.

Un diamant cântărind brut 204,10 carate, descoperit în 1976 în Sierra Leone, redus după tăierea pendeloc la 75,52 carate.

A fost achiziţionat de Harry Winston de la De Beers Consolidated Mines Ltd. şi, înainte de a fi vândut în mod privat (noiembrie 1976), expus la Institutul Smithsonian, Washington, D.C. A fost cumpărat din nou de Harry Winston, expus într-un magazin din Geneva, apoi vândut din nou privat.

Numit astfel după Bicentenarul Statelor Unite, sărbătorit în acel an.

Este unul dintre cele mai mari diamante tăiate în sec. XX, cu o rară transparenţă, şi o calitate perfectă.

Rubinul lui Timur.

Rubinul lui Timur.

În fapt un spinel roşu cântărind 352,50 carate, considerat pe vremuri drept cel mai mare din lume (deşi cel din Coroana Imperială Rusă cântăreşte 414,30 carate).

Cunoscut în Est vreme de 600 de ani drept Khiraj-i-Alam („Tributul Lumii”), a fost dobândit de Timur Lenk după cucerirea oraşului Delhi (1398), apoi stăpânit de succesorii acestuia, de conducătorii safavizi ai Persiei, de împăraţii moguli ai Indiei.

A intrat în posesia East India Company după anexarea Punjab-ului (1849) şi a fost donat reginei Victoria.

A fost prezentat la Marea Expoziţie de la Londra, 1851, dar nu a fost identificat până în 1912, când a fost recunoscut după inscripţiile gravate pe el (care încă mai includ numele unor foşti proprietari, ale altora fiind şterse).

În prezent piatra este montată într-un colier cu diamante, împreună cu alţi spineli roşii indieni, bijuteria fiind păstrată în Camera Indiană de la palatul Buckingham, Londra.