Marcarea bijuteriilor (II).

Marcarea bijuteriilor (II).

În aproape toată Europa unitatea de măsură pentru metale preţioase se baza pe marcă, derivată din marca romană sau libra (livră). Aceasta era împărţită în 12 uncii, cântărind în total 327,12 grame. Valoarea respectivă, preluată de franci, a fost redusă treptat până la 8 uncii (218,080 g). Pentru stabilirea corectitudinii unei greutăţi era-de obicei-suficientă o marcă de control, acea „marcă”. De aici s-a născut termenul de marcă, ce apare în istorie pentru prima dată în anul 1042.

Greutatea librei (livrei) s-a modificat de la o naţiune la alta: marca de Colonia (Koln) cântărea 233,856 g, cea de Paris 244,7529 g, cea de Viena 280,888 g, cea de Boemia 256,875 g, ş.a.

În Anglia, uncia troy, divizată în 20 dwt (pennyweight), egală cu 31,1035 g.

De la instituţii la corporaţii, pentru comoditate, marca a fost împărţită în 24 carate, su 288 grani. De aici derivă indicarea purităţii aurului în 24 carate. Datorită calităţilor sale tehnice, este preferat aurul de 18 carate, însemnând un aliaj compus din 18 părţi aur pur şi 6 părţi alte metale. Desigur, există şi alte aliaje, cu titluri diverse; de exemplu, aur de 8 carate, 8 părţi aur pur şi 16 părţi alte metale, acesta fiind unul dintre cele mai scăzute titluri autorizate.

În multe ţări, cu începere din sec. XIX, a fost abolită denominarea în carate pentru titlu, fiind introdus sistemul milesimilor (miimi). Pentru pietrele preţioase, exprimarea în carate este utilizată şi acum, în sensul greutăţii, 1 carat = 0,200 g , divizat în 100 puncte.

Dacă timbrul (marca aplicată) garanta cumpărătorului că obiectul era realizat dintr-un aliaj corespunzând regulamentelor locale, acesta servea şi altui scop (cel puţin în anumite state): mărci speciale indicau, pentru obiectele din metal preţios din respectiva ţară, că a fost aplicată o taxă. În multe ţări aceasta era o taxă unică; în altele, taxa era aplicată doar în împrejurări speciale, pe o perioadă determinată, sau pentru importuri, cazurile fiind expres stabilite de către finanţele statului.

Un exemplu tipic a fost măsura luată de către guvernul imperiului austriac, în anii 1806-1807, când statul era implicat în războaiele napoleoniene, şi ruinat financiar; acelaşi lucru s-a întâmplat în Prusia, în 1809, când este introdusă o taxă specială pentru finanţarea războiului contra Franţei.

###

EXPERTIZARE / CERTIFICARE / EVALUARE bijuterii vechi, diamante brute si slefuite, pietre pretioase diverse

Marcarea bijuteriilor (I).

Marcarea bijuteriilor (I).

Fiecare timbru aplicat pe un obiect din metal (prin aceasta înţelegând orice marcă ce înfăţişează o figură anume, o literă, sau un nume) a avut dintotdeauna două scopuri. În primul caz, protejarea cumpărătorului: prezenţa timbrului garantează că obiectul este produs cu adevărat din metalul preţios, a cărui compoziţie este conformă legii emanate de autoritatea competentă (a statului, oraşului, corporaţiei).

Trebuie luat în calcul faptul că bijuterii-cu mici excepţii-nu utilizează pentru creaţiile lor metal preţios în stare pură. Aur, platina, şi argint, sunt prea moi pentru a fi folosite în bijuterii; orice obiect produs din aceste metale se poate deforma cu uşurinţă, suprafaţa poate fi distrusă pe parcursul întrebuinţării şi odată cu trecerea anilor. De aceea, din vremuri imemoriale, metalele nobile au fost utilizate sub formă de aliaje, alcătuite din acestea şi alte metale. În acest fel se poate conserva splendoarea metalelor nobile, evitându-se defectele lor.

Aurul este aliat în cele mai multe cazuri cu argint, nichel, zinc, cupru, ş.a. Raportul dintre greutatea metalului preţios şi greutatea altor metale este măsurată, în perioada modernă, în miimi (milesimi), şi se numeşte titlu. De exemplu, aurul 1000 / 1000 este pur, în timp ce un obiect din aur 750 / 1000 înseamnă că este alcătuit din 750 părţi aur pur şi 250 părţi din unul / sau mai multe metale diverse.

În trecut, puritatea aurului era măsurată în carate. Pentru a înţelege mai bine această exprimare, folosită încă din antichitate, trebuie să ne întoarcem în timp. Cuvântul „carat”provine din limba arabă, indicând arborele carob şi fructele sale. Seminţele acestui arbore au-în general-aceeaşi greutate, circa 0,195 grame, fiind folosite de antici pentru cântărirea metalelor preţioase.

###

EXPERTIZARE / CERTIFICARE / EVALUARE BIJUTERII

 

KOMATIIT-o lavă extrem de bogată în diamante.

KOMATIIT-o lavă extrem de bogată în diamante.

În anul 1999, în pădurea amazoniană din Guyana franceză, a fost descoperit un tip de lavă cu o vechime de peste 2 miliarde de ani, numită komatiit (engl.-komatiite). Spre deosebire de kimberlit, conţinutul de diamante în acest material este incredibil: între 1-77 carate per kilogram, de 1.000 de ori mai mult decât în kimberlit. Aceste diamante sunt însă mici (sub 1 carat), şi de calitate mediocră.

O istorie a diamantelor braziliene (III).

O istorie a diamantelor braziliene (III).

În anul 1771 Lisabona, mereu avidă de încasări din impozite, a făcut un alt pas înainte pentru controlarea terenurilor diamantifere, prin crearea unei administraţii numite „Regia de Extracţie”, organizată cu faimosul ” Regulament al diamantelor ” din 2 august 1771.

Intendentul concesiunii dispunea de puteri discreţionare, fiind ajutat în administrarea minelor de către un triumvirat de administratori-trezorieri. Aceştia stabileau în fiecare an locurile în care era autorizată extracţia; ţineau un registru al sclavilor, registre de supraveghere a întregii populaţii, ale cărei deplasări erau în permanenţă spionate. Orice soldat putea face percheziţii fără nici o oprelişte în casa oricui era suspectat de trafic cu diamante.

Concesiunile dobândite deja, cu mari eforturi, sunt anulate şi redistribuite. Pentru mai buna controlare a diamantelor a fost interzisă căutarea aurului, deoarece acesta era amestecat întotdeauna cu diamante. Interdicţia de a căuta aur, principala sursă de venit a localnicilor, a înrăutăţit condiţiile de viaţă ale unei populaţii supuse la tot felul de abuzuri.

Regia de Extracţie a început lucrul cu 3.610 sclavi, distribuiţi în 12 centre de extracţie. În 80 de ani, până în 1843, au fost obţinute oficial 1.354.700 carate de diamante, din care circa 80 pietre mari, rezervate Coroanei. În primele decenii, abundenţa producţiei a avut un efect pervers: obişnuită cu valoarea exorbitantă a diamantelor din surse indiene, pe cale de a fi epuizate, Europa era sufocată acum de oferta braziliană.

Afluxul de pietre braziliene a provocat o cădere a preţurilor în Europa, iar în Brazilia accelerarea producţiei, şi sărăcirea populaţiei din districtele diamantifere. Abundenţa diamantelor a contribuit l răspândirea preferinţelor pentru aceste pietre, şi a dat naştere unor splendide piese produse de bijutierii parizieni, în anii care au urmat încoronării lui Napoleon I.

Căderea Portugaliei după războiul franco-spaniol, şi fuga Curţii portugheze în Brazilia, a schimbat situaţia. Numirea ca intendent în 1807 a judecătorului Manoel Fereira da Camara a contribuit la o perioadă de linişte, pe de o partedatorită umanităţii de care a dat dovadă Camara, iar pe de alta datorită cunoştinţelor sale despre ştiinţa mineritului, graţie unui îndelungat voiaj prin Europa; pentru prima dată toleranţa şi compasiunea au străbătut Atlanticul.

În 1810 era publicată descrierea călătoriei lui John Mawe, gemolog englez, în zonele de extracţie a diamantelor.

###

EXPERTIZARE / CERTIFICARE / EVALUARE DIAMANTE

 

O istorie a diamantelor braziliene (II).

O istorie a diamantelor braziliene (II).

Modul de organizare a prospectării diamantelor din Brazilia a fost extrem de crud pentru toţi acei garimpeiros în căutarea norocului. Valsul concesiunilor, când confirmate, când anulate, atribuirea lor către cei mai abili mituitori, impozitele şi taxele exagerate au făcut din extragerea diamantelor în Brazilia o pagină de istorie puţin glorioasă pentru imperiul portughez.

La început, profiturile au servit finanţării petrecerilor grandioase ale Curţii din Lisabona, şi acoperirii cheltuielilor enorme ale regelui, pentru o vreme colonia fiind o vacă bună de muls, aflată la discreţia unor inspectori nemiloşi. Victime au fost deopotrivă coloniştii şi sclavii, supuşi unor condiţii de lucru cumplite. În fruntea organizaţiei se aflau intendenţii şi guvernatorii, dintre care puţini au dovedit o minimă umanitate. Vânătoarea de contrabandişti a devenit un soi de vânătoare de vrăjitoare, de vreme ce articolele din lege precizau că denunţarea unui suspect-chiar fără dovezi-era suficientă pentru probarea activităţii extractive ilicite, fiind urmată de expulzarea acuzatului pe o galeră, cu direcţia Angola.

În jurul anului 1750 taxele impuse căutătorilor de diamante au devenit extrem de apăsătoare. Brazilienii erau ignoraţi cu totul de către adiministraţia locală şi conducerea de la Lisabona, aflată la 7.000 km distanţă. De aceea nu miră modul în care a fost văzut cutremurul care-în ziua Tuturor Sfinţilor din 1755-a ras oraşul Tijuco: drept o pedeapsă divină.

O istorie a diamantelor braziliene (I).

O istorie a diamantelor braziliene (I).

Diamantele braziliene ajung pe piaţă într-un moment în care producţia minelor indiene se afla intr-un puternic declin, neputând satisface cererea Occidentului; istoria lor este cea a lăcomiei europenilor în coloniile lor. Prima descoperire nu este databilă cu precizie, având loc cândva între anii 1726-1729, în împrejurimile satului Tijuco, actualul oraş Diamantina.

Magnificul oraş de pe vremuri pare că doarme azi, de-a lungul râului Jequintinonhas, ce scaldă statul Minas Gerais, la 150 km est de Belo Horizonte. Terenurile de aici erau cunoscute pentru rezervele de aur, şi miile de garimpeiros (căutători de aur) extrem de săraci, care încercau să facă avere în imensul teritoriu brazilian. Unul dintre aceştia a văzut ceva lucind pe fundul vasului de spălat nisip aurifer; conform tradiţiei, meritul de a fi recunoscut primul diamant îi revine unui misionar, care în tinereţe convertea oamenii din Golconda, India.

O ordonanţă din 1729 anula toate concesiunile aurifere din această zonă „deoarece în diverse râuri şi cursuri de apă din provincia Serro Frio s-au găsit pietricele albe, despre care se spune că ar fi diamante…” Se poate stabili astfel 1729 drept anul în care Brazilia a intrat printre producătorii de diamante, limitaţi până atunci doar la India şi Borneo.

Însemnarea a făcut multă vâlvă la Lisabona, unde un cronicar portughez nota: „Descoperirea a fost urmată imediat în Lisabona şi în tot regatul de petreceri fastuoase, cu un mare număr de Te Deum-uri şi procesiuni ale poporului. Guvernul a trimis la Roma primele pietre. În capitala lumii catolice au fost înălţate mulţumiri solemne către Atotputernicul. Sfântul Părinte şi cardinalii se felicitau cu regele Portugaliei. Toţi monarhii Europei se complimentau, iar printre oamenii de rând era principalul subiect de conversaţie…”

Diamante din Borneo; tezaurul din Lombok.

Diamante din Borneo; tezaurul din Lombok.

În marea insulă Borneo, împărţită între Indonesia, Malaysia şi sultanatul Brunei (notă: primele două ţări, şi muzeele lor naţionale, le-am vizitat cu ceva vreme în urmă) diamantele au fost extrase încă din sec. X. Primele înregistrări apar în rapoartele portughezului Duarte Barbosa, 1518; Jean-Baptiste Taverniere („Six voyages…”), care a ajuns în Batavia (actuala capitală a Indonesiei, Jakarta, în ins. Java) descrie un comerţ activ cu diamante, ce se desfăşura acolo:

„În insula Borneo, insula cea mai mare din lume, este un râu numit Succadan. În nisipul acelui râu se găsesc pietre frumoase, cu aceeaşi duritate ca cele din râul Guel, şi alte mine pe care le-am citat…În Batavia, un diriginte al companiei (notă: VOC, Compania olandeză a Indiilor Orientale) mi-a arătat un diamant de 25 carate şi 1/8, o piatră perfectă scoasă chiar din râul Succadan. Motivul principal care m-a împiedicat să mă duc în insula Borneo a fost că regina insulei nu permite niciunui străin să scoată vreo piatră din ţară. Lucrul acesta este foarte dificil, şi puţinele care sunt scoase se vând în Batavia…”

La puţină vreme după trecerea lui Tavernier prin Java, Compania a primit monopolul comerţului cu diamante din Borneo. Terenurile aluvionare cele mai bogate se găsesc în vestul Kalimantan, nu departe de oraşul Pontianak, în lungul râului Landak, şi la baza lanţului muntos Maratu.

Diamantele din Borneo n-au ajuns niciodată la importanţa celor din India, fiind rezervate suveranilor locali. În prezent, obiecte împodobite cu aceste pietre, unele cântărind chiar 20 carate, se află în Muzeul Naţional din Jakarta, Indonesia. Un lucru curios: moda bijuteriilor cu diamante a fost lansată de olandezi în zonă, iar regii locali din Indonesia i-au imitat pe aceştia.

Principalul loc în care au fost create bijuteriile regale indonesiene a fost insula Lombok. Atraşi de bogăţiile aflate acolo, olandezii au cotropit insula la sfârşitul sec. XIX; tezaurul din Lombok, cuprinzând nenumărate diamante provenind din Borneo, a ajuns în Ţările de Jos. După ce Indonesia şi-a dobândit independenţa în anul 1949, acest tezaur a făcut obiectul unui intens război diplomatic cu vechiul imperiu colonial. Parte din tezaur a fost restituit Indonesiei în 1970; restul se mai află în Olanda, cuprinzând bijuterii excepţionale, diamantele Lombok (50 carate) şi Banjarmasin (40 carate).

Lombok