Diamantele în istoria Indiei (II).
Diamantele au fost folosite drept plată pentru răscumpărarea prizonierilor sau a persoanelor răpite. Monarhii, nobilii şi cei bogaţi, mai puţin dispuşi să se despartă de diamantele lor, au îndurat torturi cumplite, incluzând arderea sau scoaterea ochilor, sau moartea lentă, în încercarea de a-i determina să dezvăluie locurile în care au ascuns diamantele.
La încheierea unui război tezaurele regale au fost golite de diamantele pe care le conţineau. Templele au fost prădate şi demolate, datorită reputaţiei pe care o aveau de locuri în care erau depozitate diamantele oferite de către credincioşi. Oraşe întregi şi teritorii au fost lăsate pustii, astfel încât conducătorii să-şi poată pune în siguranţă impresionantele comori acumulate de către înaintaşi.
Printre toate aceste evenimente bizare, uneori oribile, diamantele au rămas nepăsătoare. În fapt, ele nu sunt responsabile cu nimic pentru atracţia pe care o exercită. Vina crimelor din lăcomie şi fanatism cade doar asupra celor care au fost victimele seducţiei lor inocente.
Diamantele au fost subiectul unor intense dezbateri în diverse scrieri antice indiene. „Arthasastra” lui Kautilya (sec. III î.e.n) este cea mai veche sursă de informaţii despre diamante şi comerţul cu aceste pietre. Cele mai bune diamante sunt descrise ca fiind mari, grele, cu o formă regulată şi sclipitoare, capabile să zgârie suprafaţa unui vas (din metal). Diamantul mai este discutat în „Ratnapariksa” (cca. sec. IV e.n.), lucrare care dezvăluie cunoştinţe timpurii şi extensive despre această gemă şi alte pietre preţioase, menţionând locaţiile surselor; în manualele tehnice „Ratnasastra” şi „Brihalsamhita” (ambele din sec. VI e.n.).
Notă: afirmaţia conform căreia-până la descoperirea diamantelor în Brazilia-India a fost singura sursă cunoscută europenilor ar trebui revizuită, în sensul în care-înainte de 1729-diamantele din insula Borneo (vezi art. în blog) au ajuns în Europa, deşi în cantităţi extrem de reduse.