Marcarea bijuteriilor (III).
În alte state, aceste taxe speciale reprezentau o formă de câştig pentru buget pe termen lung, plata fiind indicată prin aplicarea unui timbru (mărci) pe respectivele obiecte. Deoarece acest sistem a luat o amploare deosebită în Franţa, trebuie examinat cu o mai mare atenţie.
Din sec. XIII fiecare obiect din metal preţios avea aplicat un timbru al statului şi unul al fabricantului. Acest sistem, obişnuit în toată Europa, a rămas în uz până în 1672; în acest an a fost introdus un nou impozit asupra obiectelor din metal preţios, „droit de marque sur l’ or et l’ argent”.
Perceperea acestui impozit a fost dat în concesiune unor persoane particulare, plata fiind indicată printr-un timbru. Din 1681, pe lângă timbrul concesionarului, a fost aplicat un altul, obiectele fiind poansonate-după Rosemberg-astfel:
1-înainte ca bijutierul să completeze obiectul, aplica pe fiecare componentă a acestuia o marcă numită „poincon a contre signe”, ulterior numită „poincon de maître”;
2-după această poansonare era dus la „bureau de regie”, unde titularul concesiunii aplica pe obiect „poincon de charge”, care indica faptul că obiectul a fost adus la oficiul fiscal;
3-în acest punct bijutierul încă nu putea completa obiectul, având obligaţia să îl ducă la „bureau de la maison commune”, unde controlorul acesteia (gardes de la communantes) verifica titlul fiecărei părţi a obiectului, şi aplica timbrul oraşului (alcătuit dintr-o literă, indicând anul în curs), aşa-numitul „poincon de la maison commune”;
4-acum bijutierul putea completa obiectul. Apoi, înainte de a-l vinde, trebuia să-l ducă la „bureau de la regie” unde-după plata impozitului datorat-primea timbrul numit „poincon de decharge”. De-abia în acest moment obiectul putea fi scos la vânzare.
expertdiamant 