În perioada în care europenii încercau să maximizeze brilianţa diamantului, cu preţul sacrificării până la 50 % din greutate, în India scopul urmărit era conservarea acesteia cât mai mult posibil; mărimea diamantelor era asociată cu puterea, iar capacitatea de afirmare a acesteia direct proporţională cu dimensiunea lor. Putând fi văzute doar din depărtare, de la o distanţă rigid impusă, eventualele lor imperfecţiuni (care determină în prezent valoarea lor comercială) nu putea fi sesizată.
Două puncte de vedere, şi o întâmplare care le ilustrează. În anul 1656 Mir Jumla (vezi art. în blog) soseşte în Delhi, aducând în dar împăratului Shah Jahan cel mai mare diamant brut cunoscut în lume, o piatră numită Marele Mogul ( Great Mogul Diamond ) , cântărind 787, 50 carate. Acesta îi este încredinţat spre tăiere unui italian (veneţian) numit Hortensio Borgio, cu ordinul expres de a pierde cât mai puţin din greutate la prelucrare.
Rezultatul muncii lui Borgio a fost o piatră în formă „rose indiană” la care-după părerea împăratului-a fost sacrificat prea mult din diamantul brut. Prin urmare, nu doar a refuzat să-l plătească, ci i-a confiscat şi averea. Italianul s-a putut considera fericit că i s-a lăsat viaţa.
Este posibil ca diamantul cunoscut drept Marele Mogul să fie aceiaşi piatră cu diamantul Orlov din sceptrul imperial rus.
