Câteva etape pentru înţelegerea naturii diamantului.
Cuvântul ” diamant ” provine din limba greacă, unde adamas-adamantos înseamnă indestructibil, invincibil, ş.a. Asocierea sa cu piatra pe care o cunoaştem îi este atribuită lui Teofrastos (372-287 î.e.n.); Pliniu cel Bătrân (24-79 e.n.) a preluat termenul în lucrarea sa „Istoria naturală”.
În Evul Mediu s-a scris mult pe seama diamantului, o sumă de inexactităţi şi fantezii, printre care atribuirea de puteri magice şi medicinale.
Ştiinţa modernă a diamantelor începe cu Isaac Newton care, în anul 1675, a suspectat că acesta era o substanţă combustibilă. Proprietatea menţionată a fost demonstrată public în 1694, la Curtea din Florenţa, de către Giuseppe Averani şi Cipriano Targioni-Tazzetti, doi membri ai Accademia del Cimento, prin vaporizarea unui diamant cu ajutorul unei raze de lumină concentrate de o lentilă.
În sec. XVIII, Antoine Lavoisier şi Jacquelin au demonstrat trecerea de la faza de diamant la cea de grafit.
Odată cu evoluţia cristalografiei, la începutul sec. XIX, Jean Baptiste Rome de l’ Isle şi abatele Rene Just Hauy, de la Muzeul de Istorie Naturală din Paris, au măsurat unghiurile şi au executat primele desene cu adevărat demne de luat în seamă despre structura diversă a diamantelor.
Cele mai complete şi fascinante desene au fost publicate în anul 1911 de către Viktor Goldschmidt şi Alexander von Fersman ; studiul lor asupra formelor diamantului este una dintre cărţile cele mai uimitoare din istoria mineralogiei.


Nu trebuie uitaţi londonezii W. H. Bragg şi W. L. Bragg care-în 1913-au pus la punct tehnica de difracţie cu raze X, pentru cunoaşterea structurii reale a diamantului.De atunci ştiinţa a făcut paşi uriaşi, iar în 1945 au apărut primele diamante sintetice .