Goana după perlele americane (IV).
Condiţiile de lucru erau extrem de dure, iar mortalitate printre scufundători ridicată. Şefii acestora, numiţi rancheros sau patrones, angajau echipe de câte 4 până la 7 scufundători pentru fiecare canoe, sub supravegherea unui majordomo; adâncimea la care coborau era de 15 metri.
În special în primii ani, pe Coasta Perlelor un scufundător nu supravieţuia mult. În 1515 spaniolul Bartolomeo de las Casas, după ce a fost martorul nedreptăţilor suferite de băştinaşi, a început o campanie în favoarea unui tratament mai uman pentru indienii din minele de aur şi pescăriile de perle .
Eforturile sale au dat roade în 1516 când Spania, condusă acum de un nou rege (Carlos V), a emis reguli pentru operaţiunile legate de colectarea perlelor. Acestea au restricţionat maximul de ore de scufundări zilnice, maximul adâncimii, şi au impus condiţii minime de hrană şi cazare. Reglementările au fost adesea ignorate, făcând necesare noi edicte regale. Un astfel de edict a impus pedeapsa cu moartea pentru oricine ar fi forţat un indian liber să devină scufundător după perle:
„Deoarece ne-a fost adus la cunoştinţă că-datorită pescăriilor de perle conduse nepotrivit-mulţi indieni şi negri şi-au aflat moartea, Noi ordonăm ca nici un indian liber să nu fie dus-sub pedeapsa cu moartea-la zisele pescării, şi că episcopul şi judecătorul care vor fi în Venezuela să procedeze cum vor crede mai bine pentru apărarea sclavilor care lucrează la zisele pescării, deopotrivă indieni şi negri, şi ca decesele să înceteze. Dacă, totuşi, li se va părea că riscul de a muri nu poate fi evitat de zişii indieni şi negri, să înceteze atunci pescuitul perlelor , de vreme ce preţuim mai mult (după cum este drept) apărarea vieţilor lor decât câştigul care ne-ar putea veni din perle .”
expertdiamant 