Inele : dragoste, căsătorie, prietenie (II).
ROMA
Precum sigiliul, inelele de dragoste au fost o parte componentă a vieţi romane. Poetul Ovidiu a scris despre un inel „care să înconjoare degetul iubitei mele, în care valoarea este nulă fără dragostea celui care îl dăruieşte” (Amores, II, 15).
Acesta este sentimentul care trebuie să fi inspirat un inel inscripţionat ACCIPE DULCIS MULTIS ANNIS („Primeşte acesta, dragă, pentru mulţi ani.”…sau cam aşa ceva, notă!). Alte mesaje asemănătoare erau gravate fie în metalul verigii, fie în pietre dure, sculptate sub formă de camee sau intaglii, pentru a fi montate în acele inele.
După poetul Ennius, un joc favorit al tinerilor romani era să ţină un astfel de inel din aur între dinţi, apoi să provoace fetele să se apropie, pentru a vedea ce este scris pe ele. Iubiţii divini, Marte şi Venus, precum şi Cupidon, sunt reprezentaţi pe aceste inele, cu Venus călărind un leu (pentru a demonstra victoria dragostei asupra forţei) şi ţinând o torţă aprinsă, simbolul căsătoriei.
Romanii au introdus simbolul unei mâini care ciupeşte o ureche, cu o inscripţie ce poate fi tradusă „Aminteşte-ţi de mine!” (se credea că urechea este sediul memoriei).
De vreme ce era obiceiul de a schimba inele pentru a marca o înţelegere în afaceri, inelul a început să fie oferit ca o garanţie a promisiunii de căsătorie (deşi, spre deosebire de perioadele ulterioare, nu semnifica şi permanenţa acestei uniri).
După Pliniu, la origine inelul era din fier, fără o piatră preţioasă, dar din sec. II e.n. toţi cei care îşi puteau permite să folosească aurul, o făceau. Inelul cu o 
pereche de mâini strânse împreună, numit „dextrarum iunctio” reprezenta promisiunea cuplului (într-un inel datat sec. III e.n., expus la British Museum, este prezentat un cuplu, în relief, cu mâinile strânse); alte inele, gravate cu busturile afrontate, în profil, ale unui bărbat şi o femeie, se crede că au avut legătură cu căsătoria.
expertdiamant 