Istoria bijutierilor Cartier-Începutul.

Istoria bijutierilor Cartier.

I-Saragosa, 1808.

Istoria firmei Cartier începe cu un incident care-după tradiţia familiei-a avut loc în 1808 la Saragossa, în timpul războaielor napoleoniene din Spania: Pierre Cartier (1787-1859), un infanterist tânăr şi fără experienţă tocmai fusese luat prizonier, dar a fost salvat de la a fi trimis în faţa plutonului de execuţie împreună cu alţi camarazi, de curajul soţiei unui brutar, care l-a ascuns în cuptorul de pâine, ajutându-l să evadeze deghizat în femeie. Dar soldaţii englezi ai lui Wellington l-au descoperit curând, şi acesta a fost dus cu o navă la Plymouth.

A mai trecut multă vreme până să-şi revadă din nou patria; în 1815 s-a căsătorit cu Elisabeth Gerardin, spălătoreasă, începând să-şi câştige traiul ca manufacturier de cornuri pentru praful de puşcă. Abia şi-a cunoscut tatăl, Louis-Francois (1755-1793/94), care a lucrat la o turnătorie, într-un mic atelier din Louvre, ce producea obiecte pentru casa regală. Planând suspiciuni asupra sa în timpul Revoluţiei, la fel ca şi asupra multor altora în acea vreme, a fost forţat să abandoneze Parisul. A murit la vârsta de 39 ani, la mica sa proprietate de lângă Saint-Denis.

Fiul lui Pierre, botezat Louis-Francois (1819-1904) după bunicul său, avea să fie cel care să arate viitorul drum al familiei. Acesta a fost angajat în atelierul bijutierului Adolphe Picard, în rue Montorgueil 29, în apropiere de marea piaţă de stridii din districtul Saint-Eustache. Louis-Francois a fost un angajat destoinic, iar atunci când-în 1847-Picard s-a mutat în rue de Richelieu 29, i-a încredinţat afacerea tânărului bărbat.

Zona din în preajma rue de Richelieu, în care şi-au stabilit reşedinţa cei mai importanţi bijutieri, unde lumea mondenă venea la cumpărături, şi unde puteau fi văzute în caleşti frumoasele Parisului, era Palais-Royal. Ambiţia lui Louis-Francois de a se stabili în apropiere de vastul palat al familiei Orleans a fost împlinită în 1853; cu ajutorul lui Picard, acesta s-a mutat în rue Neuve-des-Petits-Champs, ca producător de bijuterii, pe care le vindea personal publicului. La 34 ani, Cartier nu doar producea bijuteriile sale ci-în acord cu practica contemporană-primea spre vânzare articole de la un număr de alte ateliere, incluzând cel al lui Picard, de care a rămas legat prin contract.

Afacerea a prosperat curând. Primele profituri ale lui Cartier, înainte de impozitare, s-au cifrat la 9.252 fr., iar vecinătatea firmei cu Palais-Royal a început să dea roade. Dar cum a făcut acesta să atragă atenţia familiei imperiale, şi cercului acesteia, asupra sa?

II-Napoleon III şi Eugenie de Montijo, contesă de Teba.

Împăratul Napoleon III se căsătorise cu Eugenie de Montijo, contesă de Teba, în acelaşi an în care Cartier şi-a transferat afacerea. Bijutierul Ouizille-Lemoine, din rue du Bac, se număra printre cei ale căror ateliere îl aprovizionau pe Cartier; iar această firmă, împreună cu cele ale lui Lemonnier, Baugrand şi Mellerio, au fost alese de împărat să modifice diverse piese de bijuterie.

Couturierii şi bijutierii au sperat că sosirea frumoasei contese spaniole va duce la sporirea afacerilor; la urma urmei, consiliul oraşului Paris decisese să cheltuiască 600.000 fr. (notă: 1 kg. aur 24K era 3.100 fr.) pe un colier cu un diamant de 23 carate, în formă de inimă, ca dar de nuntă. Însă împărăteasa, prevăzând cu înţelepciune viitoarele critici maliţioase, a refuzat generosul cadou, spre dezamăgirea bijutierilor parizieni.

Cartier însă urma să-şi atingă scopul prin mijloace indirecte. Prima clientă importantă a fost contesa de Nieuwerkerke, care a cumpărat cca. 55 piese între 1855-1858. Timpul nu sosise încă pentru piesele mari de bijuterie; a fost o perioadă de tranziţie, în care moda generală era determinată de gustul puritan al burgheziei din epoca regelui Louis-Philippe.

Moda pentru camee, începută sub Napoleon I, încă nu se stinsese, astfel încât contesa a început să comande un colier cu camee, împreună cu 6 butoni, având în monturi camee antice. La vremea lui, contele de Nieuwerkerke fusese bine cunoscut ca sculptor în bronz: acesta a realizat o statuie ecvestră pentru Napoleon III, care a primit aprobarea împăratului. Mai important, în ceea ce-l privea pe Cartier, era prietenia contelui cu prinţesa Mathilde, prin intermediul căreia a dobândit numirea de Superintendent al artelor frumoase.

Prinţesa, fiica lui Jerome, fratele lui Napoleon I, părăsise în 1845 Sankt Petersburg, pentru a se stabili la Paris, după eşecul mariajului cu prinţul rus Demidov di San Donato (art. în blog despre diamantul Demidov). Ea ţinea un salon, întâi în Palais de l’ Elysee, iar mai târziu în rue de Courcelles, şi la proprietatea sa de la Saint-Gratien, ce atrăgea savanţi, politicieni şi artişti, în contrast frapant cu frivolitatea Curţii de la Tuilleries.

Prin Nieuwerkerke, Cartier a obţinut comenzi de la prinţesă, iar un vultur imperial pe care Nieuwerkerke l-a comandat în 1857 a fost, indubitabil, destinat casetei ei cu bijuterii. Comenzile plasate direct de către prinţesa Mathilde, pentru propria folosinţă, sau pentru cadouri, includeau 4 camee cu capul Meduzei, 7 broşe cu ametiste, o broşă cu un scarabeu din turcoaz, o brăţară cu opale, un colier cu rubine şi perle, cercei în stil egiptean, şi o umbrelă de soare; una peste alta, mai mult de 200 obiecte, ce umplu câteva pagini în registrele Cartier.

Cea mai fierbinte dorinţă a lui Cartier urma să se împlinească în 1859, când însăşi împărăteasa-posibil influenţată de prinţesă-a comandat un serviciu de ceai din argint.

Ca furnizor al curţii imperiale, locaţia din rue Neuve-des-Petits-Champs a devenit, clar, prea mică. Privirea sa a fost atrasă de afacerea bijutierului Gillion, din boulevard des Italiens 9, pentru care erau solicitate oferte. Louis-Francois a preluat-o în 1859, plătind 40.000 fr. pentru stocul existent.

În timp, zona din jurul Palais-Royal a pierdut câte ceva din splendoarea; sosise vremea pentru aglomeraţia din boulevard des Italiens, care îşi luase numele de la Theatre des Italiens din apropiere: trăsuri, landouri (notă: un tip de trăsură), omnibuze, îşi croiau drum pe strada mărginită de copaci; crinolinele se legănau pe trotuare, printre florărese tinere care ofereau bucheţele trecătorilor, iar cafenelele aglomerate Tortoni, Du Grand Balcon şi Cafe Anglais atrăgeau deopotrivă clienţii casei şi turiştii.

La începuturi, nr. 9 a găzduit patiseria „Au Fidele Bergere”, fiind ulterior locul casei de modă „Aux Bayaderes”, înainte ca Gillion să preia locaţia în 1847, pentru a fi urmat de Cartier, 12 ani mai târziu. Nu ştim dacă Cartier a conceput interiorul magazinului, dar în 1874 interiorul de marmură a fost renovat; frontonul clădirii a fost placat cu marmură în 1891, şi în aceiaşi vreme a fost instalată lumină electrică. Telefonul a urmat în 1898.

La noua adresă fluxul de clienţi marcanţi a continuat neabătut. Printre aceştia se aflau prinţesa Bibesco, prinţul Saltîkov, şi prinţul Belgiojoso, un membru al familiei prinţesei Cristina Belgiojoso, activă politic în sprijinul patriei sale italiene.

Bijuteriile Cartier au rămas modeste ca dimensiuni, mici smaralde, ametiste şi granate, montate în argint şi aur. Firma Cartier  oferea, de asemenea, orice, de la obiecte simple din argint, fildeş şi bronz, la curiozităţile unui dealer de antichităţi. Afacerea era condusă după principii patriarhale,

Louis-Francois

cu Louis-Francois tronând „ca Zeus în Olimp”, în timp ce fiul său Alfred (1841-1925) avea grijă de pietrele preţioase, iar un om bun la toate, pe nume Prosper, se ocupa în egală măsură de design şi de aranjatul vitrinelor.

Louis-Francois avea gustul rafinat al unui om căruia îi place viaţa: deopotrivă tatăl şi fiul îşi comandau cămăşile de la exclusivista firmă Charvet, pivniţa lor cuprindea cele mai fine vinuri franţuzeşti, iar patiserul Boisier îi aproviziona periodic cu delicatese. Louis-Francois îşi găsise timp să cânte la un instrument muzical; mai târziu, după retragerea din afaceri, a devenit expert în limbi antice şi orientale. Grădina casei sale de la ţară, din Roanne, ni-l dezvăluie drept un modest discipol al lui Jean-Jacques Rousseau, al cărui sclipitor exemplu l-a îndreptat, în 1869, către Alpii elveţieni. Cu un an înainte călătorise în Germania, o vizită care-probabil-l-a dus în contact cu dealerii de pietre preţioase de la Idar-Oberstein.

III-După căderea lui Napoleon III.

Împortanta călătorie în Anglia, din 1871, i-a încredinţat-o fiului său Alfred. Urmând înfrângerii franceze de la Sedan, din 1870, şi abdicării lui Napoleon III, politicile distrugătoare ale Comunei (notă: Comuna din Paris) au subminat speranţele de reânviere a comerţului, şi de refacere a economiei. Couturierul Charles Worth, important pentru supravieţuirea în viitor a lui Cartier, închisese temporar, în vreme ce Alfred a căutat refugiu în Anglia, aşa cum făcuse şi împărăteasa Eugenie.

Exodul spre Anglia, care a durat până în 1876, şi care i-a adus lui Cartier primele scrisori de licenţă în calitate de furnizor al Curţii de la St. James, aveau o bază mai concretă. Celebra curtezană italiană Giulia Beneni, mai cunoscută drept La Barucci, murise de tuberculoză în Paris, 1870/71, precum dama cu camelii.

În timpul celui de-al II-lea Imperiu, cocotele se bucuraseră de toate avantajele materiale ale unei societăţi cu o reputaţie ambiguă. Exemplul oferit de către împărat, sau de către ducele de Morny, au ridicat demi-mondenele pariziene în sfere unde, la braţul vreunui admirator bogat, au exercitat o egală influenţă în modă şi în politică.

Caseta cu bijuterii a curtezanei La Barucci era faimoasă pentru compartimentele separate pentru pietre colorate şi pentru diamante. Alfred Cartier a fost însărcinat cu vânzarea bijuteriilor ei, incluzând un colier de perle compus din 10 şiraguri. În Londra acesta a strâns uriaşa sumă de 800.000 fr., pentru moştenitorii lui La Barucci, simpli ţărani italieni, păstrând 5 % din încasări drept comision.

Leonide Leblanc

Alfred Cartier

Un alt episod, datând din aceeaşi perioadă londoneză, a fost întâlnirea cu Leonide Leblanc (1842-1894), viitoarea Ninon de Lenclos, care a avut un mare succes deopotrivă drept curtezană şi actriţă la Paris Odeon. În 1870/71, aceasta a apărut în diverse teatre englezeşti, dând spectacole de binefacere pentru prizonierii de război francezi, iar temporarele sale jene financiare au dus-o în contact cu Alfred Cartier.

A fost o datorie de recunoştinţă pe care, după întoarcerea în Franţa, n-a uitat-o niciodată; ca amantă a lui Henri d’ Orleans, duce d’ Aumale, a devenit unul dintre cei mai importanţi protectori ai lui Cartier, comparativ cu viitoarele Mrs. Keppel şi Lady de Grey, acestea provenind-însă-dintr-un mediu social complet diferit.

IV-Anii tulburi.

Împrejurările au fost dificile în 1874, când Alfred Cartier a preluat afacerea din Paris a tatălui său. În timp ce, în 1866, de exemplu, când Napoleon III se afla în culmea puterii, profitul s-a cifrat la 48.244 fr., după declinul economic doar printr-un efort considerabil a fost capabil Alfred să menţină profiturile la 39.200 fr., cifră înregistrată în 1875, când a fost proclamată a III-a Republică. Pe de altă parte, capitalul lichid în acea vreme era doar de 186.630 fr., sumă ce a crescut la 500.000 fr. în 1890.

Cartier a continuat să vândă tot felul de lucruri: evantaie, busturi de bronz ale lui Louis XV, medalioane Wedgwood, statuete de fildeş, argintărie, porţelan de Sevres şi-desigur-bijuterii şi ceasuri. Clientela firmei era compusă din familiile înstărite din Franţa, incluzând prinţul de Wagram, contesa de Montesquiou, chiar şi contele de Paris, care a cumpărat 5 rame argintate, ornate cu flori de crin.

Dar registrele de vânzări au început să fie umplute cu membrii avuţi ai clasei de mijloc, incluzând bancheri şi industriaşi, toţi aceştia dobândindu-şi averile în speculaţii adesea riscante din vremea celui de-al II-lea Imperiu. Protecţia pe care i-o acordau lui Cartier, şi ostentaţia cu care-şi expuneau bijuteriile, avea drept scop afirmarea respectabilităţii sociale.

Un client nou pe care l-a dobândit Cartier în acea vreme, şi pe care l-a păstrat mult timp, a fost oraşul Bordeaux; începând cu 1878, au fost comandate sute de medalioane de bronz purtând stema oraşului, oferite în numeroase ocazii, incluzând comemorările universităţii locale.

Afacerile frauduloase cu decoraţii ale lui Daniel Wilson au dus la căderea cabinetului. A fost o afacere a cărei evoluţie poate fi urmărită în registrele Cartier: dacă profitul pentru 1882/83 încă se mai cifra la 93.365 fr., acesta a scăzut în 1886 la 63.904 fr., şi nu a revenit la vechiul nivel până în 1888/89, când a fost înregistrat un profit de 93.725 fr. (vânzările totale în 1888 au fost de 399.529 fr.); în 1890/91 cifra de 100.000 fr. a fost depăşită pentru prima dată, iar în 1899/1900, urmând mutării în rue de la Paix, bariera de 1 milion (1.776.785 fr.) a fost depăşită.

Registrele de vânzări pentru 1886/87 conţin intrări semnificative, precum şi numeroase achiziţii de la persoane particulare, ajunse în dificultăţi financiare: prinţul Friedrich von Sachsen-Coburg a cumpărat miniaturi, în timp ce un anume Mr. Brunswick a vândut diamante cântărind 95 7/8 carate (notă: vechi).

Dom Pedro II

Din 1890 înainte, Cartier s-a bucurat de patronajul familiei fostului împărat al Braziliei, Dom Pedro II, care abdicase în 1889, şi trăia în exil în Europa. Deşi fostul împărat a murit în 1891, nepotul său, prinţul Pedro, a continuat să viziteze magazinul Cartier, din boulevard des Italiens.

V-Chestiuni tehnice.

Stocul unei afaceri precum Cartier reunea produsele a trei grupuri profesionale diferite, care, încă din Evul Mediu, s-au unit pentru a forma una dintre cele mai distinse bresle: aurarii, care produceau veselă din aur şi argint, orfevrierii (fr., „bijoutier-orfevre”) care produceau bijuterii şi cutii pentru prizat tutun, din aur şi email, şi giuvaergiii (fr., „joaillier”), care se limitau la articole cu pietre preţioase.

Este dificil de format o privire de ansamblu asupra acestor specializări individuale, de vreme ce -urmare a unei tradiţii bine stabilite-firmele angajau ateliere împrăştiate în tot Parisul, care-la rândul lor-distribuiau comenzile altor ateliere subsidiare.

Jules Fossin cel Tânăr, care a lucrat pentru Cartier în rue de Richelieu era-la rândul său-responsabil cu alte trei ateliere, având drept rezultat că o singură comandă pentru un articol era adesea produsă ca urmare a colaborării mai multor ateliere.

Ceea ce crează o confuzie suplimentară este faptul că firme-rivale pentru cineva din afară-îşi furnizau una celeilalte bunuri produse în respectivele ateliere. Nu numai că Alexis Falize producea articole pentru Boucheron şi Cartier, dar însuşi Boucheron a fost un furnizor al lui Cartier între 1858-1863, la fel şi Gideon T. F. Reed, care răspundea de branşa pariziană a firmei Tffany‘ s.

Ca o regulă, marca manufacturierului sau meşterului, inclusă în registrul de garanţie controlat de stat (notă: acea „marcă de garanţie”), a fost singurul indicator despre producătorul unei anume bijuterii. Cartier a avut prima marcă de garanţie în 1846. Piesele pe care firma le-a creat în sec. XIX sunt acum rar identificabile, deşi acestea prezintă fie marca lui Cartier, sau a atelierului însărcinat cu producerea lor.

Pe ansamblu, bijuteriile franceze din sec. XIX erau rareori semnate; această practică a fost limitată la piese în mod particular impresionante, cu un caracter tri-dimensional, precum cele prezentate la expoziţiile internaţionale.

Din motive pur tehnice, aliajul din aur şi argint folosit în bijuterii era de 14K, care-în fapt-era ilegal. Datorită acestui lucru bijutierii preferau să nu-şi marcheze, nici să-şi semneze comenzile, care erau trecute adesea direct din atelier în mâinile cumpărătorilor, în felul acesta fiind capabili să evite controalele statului.

VI-Semnarea creaţiilor Cartier.

Cartier începuse să-şi semneze articolele de argintărie în ultimii ani petrecuţi în boulevarde des Italiens, în timp ce bijuteriile n-au fost semnate decât după mutarea sa în rue de la Paix; gravori special pregătiţi trasau manual semnătura, fără ajutorul unei maşinării, folosind caractere italice.

O dificultate suplimentară pe care o întâmpină cei care doresc să recunoască piesele produse în atelierul Cartier, sau în alte locuri, este acela că-spre deosebire de Boucheron şi Chaumet-nu a supravieţuit aproape nici un desen care să identifice fără echivoc o creaţie Cartier.

În acelaşi timp, ştim că respectatul (pe atunci) Eugene Julienne (1808-1875), care şi-a început cariera la fabrica de porţelan Sevres, şi care-ulterior-i-a dat lecţii de desen prinţesei Mathilde, l-a instruit pe Cartier, la fel ca şi pe alţi bijutieri, în desen ornamental. Un alt artist grafic cunoscut în acea vreme, şi care a lucrat pentru Cartier, a fost Felix Duval, care a publicat litografii cu modele de bijuterii în Paris, cca. 1861, bazate pe cuburi, discuri, cilindri, şi sfere.

alfred cartier

Deşi cunoaştem rare desene de bijuterii originale ale Cartier, din a II-a jumătate a sec. XIX, avem acces la copii ulterioare, datate cca. 1900, şi care ar putea fi realizate de Alfred Cartier; acestea se regăsesc în arhiva Cartier, oferind informaţii despre numeroasele forme de bijuterii care erau realizate.

Articolele timpurii de bijuterii produse de firmă pot fi datate în perioada cuprinsă între 1850-1855, când afacerea era condusă din rue Neuve-des-Petits-Champs. Piesele în discuţie sunt camee din agat şi obsidian, împreună cu articole din jasp, perle, malahit, şi onix. Atelierul lui Pierre Caillot, din rue de la Grande-Truanderie furniza piese similare, la fel şi Adolphe Picard, fostul patron al lui Louis-Francois Cartier.

Primul atelier de bijuterii important în Paris, care l-a aprovizionat pe Cartier, a fost cel al lui Jules Fossin cel Tânăr, din rue de Richelieu, care a continuat tradiţia începută de marele Nitot. Erau faimoase, în special, broşele cu reprezentări naturaliste de flori, ce au deschis calea celor aparţinând lui Oscar Massin, o figură mult mai importantă, din a II-a jumătate a secolului. În 1853, de exemplu, Fossin i-a furnizat lui Cartier o brăţară „bizantină”.

De o egală importanţă, ca furnizori, erau cele două firme, Daux şi Delamare, ambele situate în Palais-Royal, împreună cu Guillaume Falize (1820-1906), fratele încă mai faimosului Alexis Falize, Froment-Meurice (1802-1855) şi Jules Chaise (notă: despre toţi aceştia există articole în blog).

Un alt furnizor, Alexandre Gueyton, a rămas în istorie ca inventatorul procedeului galvanoplastic utilizat în bijuterii, diferit de cel al lui Charles Christofle. Christofle s-a dedicat din 1849 în exclusivitate studiului electrochimiei deşi, mai târziu, i-a furnizat lui Cartier veselă de argint.

În sec. XIX, această parte a afacerii lui Cartier (notă: cu argintărie) era aproape la fel de importantă ca şi secţiunea dedicată bijuteriilor. În principal a fost aprovizionat de atelierul parizian al lui Queille; Wolfers din Brussels şi-într-o perioadă mai târzie-Robert Linzeler din rue d’ Argenson, au fost furnizori temporari.

Tipurile de bijuterii create de Cartier în anii 1860, care asigură cele mai interesante indicii pentru stilrile contemporane şi modă, erau brăţări, coliere, cercei, şi broşe. Primele trei tipuri erau desenate-în principal-în forme clasice foarte liniare, ce stau mărturie asupra influenţei unui important eveniment cultural: expunerea Colecţiei Campana la Louvre, cu începere din 1861.

Napoleon III a cumpărat această colecţie, numărând peste 1.000 de piese, deţinută anterior de marchizul italian di Campana. Cu articolele sale de bijuterie greacă, romană şi etruscă, ceramică clasică, bronzuri şi sticlă, oferă o imagine completă asupra artelor şi meşteşugurilor în cadrul culturilor mediteraneene antice.

Impresia pe care a lăsat-o expoziţia asupra bijutierilor parizieni, în special Fontenay şi Christofle, a fost imediată, în timp ce bijutierul italian Fortunato Pio Castellani (vezi art. în blog) şi cei doi fii ai săi (Alessandro era în Paris în vremea expoziţiei Campana) fusese deja expus de ceva vreme influenţei bijuteriilor clasice din aur.

pandant Eugene Fontenay

Inspirat de bijuteriile Campana, Eugene Fontenay (1823-1887) a creat coliere folosind  ca motive amfore şi cereale. Produsele pe care a început să le furnizeze lui Louis-Francois Cartier încă din 1850 arată că şi la acea dată lucrările sale îmbrăţişau un stil îndatorat antichităţii clasice, pentru motivele decorative sub formă de meandre şi palmete, cum sunt cele care apar în picturile lui Ingres, sau a artistului german Anselm Feuerbach.

Stilul clasic nu a atins deplina putere de expresie în lucrările lui Cartier până în anii 1870. În timp ce exercita o influenţă dominantă asupra brăţărilor, colierelor şi cerceilor, broşele aveau un nelimitat număr de motive. În coliere şi brăţări stilul neo-greco-roman a înlocuit reprezentările naturaliste de şerpi, lemn, şi fructe în email colorat, sclipitor, din anii 1850 şi 1860. Într-o perioadă mai târzie (cca.1880) au fost populare brăţările din lanţ de aur (fr. „gourmettes”), bătute cu diamante tăiate rose, şi turcoaze.

Mai presus de toate se află trei brăţări pe care le-a produs Cartier, una din argint, realizată în 1887, cu o reprezentare a „Dansului”, bazată pe o sculptură de Jean-Baptiste Carpeaux, o brăţară „celtică” din 1893, cu un medalion reprezentând un cal, şi având ca motive decorative vâscul, şi o brăţară din oţel (1895), cu arabescuri gotice de aur.

În cazul cerceilor, influenţa clasică a dus la crearea unor picături de aur mat, suspendate, sau picături de lapis lazuli şi coral în girandole. Acestea au fost urmate, după 1875/76, de forme rotunde, concentrice: perle simple, prinse prin şuruburi, solitari de diamante montate în argint (fr. „dormeuses”), sau perle înconjurate cu diamante.

Cuarţul ochi-de-tigru a fost lansat în Paris în jurul anului 1882, iar Cartier a făcut o perche de cercei cu această piatră nouă în 1893.

Cea mai mare varietate de stiluri din anii 1850-1880 se regăsește în broșe care-împreună cu brățările-s-au dovedit a fi cele mai populare printre diversele tipuri de bijuterii.
Din vremea mutării lui Cartier în rue Neuve-des-Petits-Champs, în 1853, găsim înregistrări cu broșe constând-inițial-doar din aur simplu, apoi lucrate cu mozaic, camee, sau email de Limoges. Din cca. 1870 motivele dominante, nu numai în lucrările lui Cartier, ci în întreg Parisul, vor fi animalele și florile.
Moda pentru animale a condus la reprezentări de capete de cal, potcoave și scări de șea, în aur galben și email, dovezi ale popularității curselor de cai în cel de-al II-lea Imperiu (hipodromul de la Longchamp a fost inaugurat în 1857), și care arată spre Anglia, ca țară de origine.
A fost așa-numitul ”genre anglais” care a dat, în mare măsură, tonul la vremea producerii acestor bijuterii în Franța.
Un al II-lea tip de animale, iarăși influențat de Anglia victoriană, includea mici reptile, crabi, albine, și libelule, conducând direct la stilul Art Nouveau.

Rivalul lui Cartier, Oscar Massin, a popularizat aceste motive încă din 1863. Cartier însuși a introdus libelula, salamandra, și broasca țestoasă, după 1870. Capetele de șerpi au devenit populare ca ace de pălărie în jurul anului 1890, acestea purtând în bot perle baroce. Menajeria a fost completată de muște și fluturi, în email translucent plique-a-jour. Două broșe cu fluturi, de exemplu, au fost achiziționate de prințesa Mathilde în 1880.

A treia variantă de motive animaliere trece în zona fanteziei pure, producând himere și grifoni macabri, care au dobândit popularitate în Paris prin lucrările lui Alphonse Fouquet (1821-1911), care era situat din 1879 în avenue de l’ Opera; la acea dată, fără îndoială, era cel mai interesant dintre furnizorii lui Cartier. Fouquet și-a expus broșele cu dragoni, himere și sfincși la Târgul Internațional din 1878.

Modele similare au început să apară la Cartier din 1883, deși produse de alte ateliere. Cel mai interesant articol pe care l-a furnizat Fouquet lui Cartier a fost o broșă cu o ancoră, un delfin, și o sabie, întrepătrunse (1880); în mod particular delfinul a apărut frecvent în creațiile lui Fouquet.

Un loc particular l-au ocupat broșele cu păsări. Moda pentru păsări, în special colibri (humming-birds, lat. specia Trochilidae) a fost pornită de rivalul lui Cartier, Rouvenat. Preferințele lui Cartier erau pentru păsările-paradisului, berze, cocoșei și bufnițe. Broșele cu porumbei au apărut în 1893, pentru a celebra alianța franco-prusacă din acel an.

La fel de populare ca și animalele erau florile. În timp ce motivele cu animale riscau să devină excesiv de sentimentale (exemplu, ”Trei pisici muzicieni”) florile, care se pretau unor reprezentări naturaliste, cu diamante, puteau fi transformate în bijuterii de lux (fr. ”haute joaillerie”), faima lor răspândindu-se cu mult peste granițele Franței.

Cele mai faimoase broșe florale, în forma unor trandafiri sălbatici modelați tridimensional, au fost produse de Oscar Massin. Formele sale sunt caracterizate de o mai mare virtuozitate decât cele ale rivalilor săi, produsele expunând influențe engleze împreună cu cele din Franța secolului XVIII. Printre florile lui Cartier, expuse cu generozitate, se aflau trandafiri sălbatici, narcise, violete de Parma, maci și margarete. După 1895 aceste motive florale aveau să fie adaptate în miniaturile Art Nouveau, dar folosind tehnici diferite.

(Urmarea: Istoria bijuteriilor Cartier-În rue de la Paix.)

###

EXPERTIZARE / CERTIFICARE / EVALUARE diamante, pietre pretioase diverse, bijuterii

CRISTIAN ANDREI

Tel.: 072946249

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s