Bijutierii veneţieni.

Bijutierii veneţieni.

Primele însemnări despre bijutierii veneţieni apar încă din anul 1013, iar prima şcoală a acestora în 1213. Se afla în San Giacomo di Rialto, zona cu cea mai mare concentrare de magazine şi ateliere de profil.

Statutele ce reglementau activitatea ghildei (breslei) datează din 1233, fiind transcrise şi revizuite între anii 1278-1297. Ghilda era divizată în diverse „colonelli”, grupuri de artizani specializaţi în diverse stadii ale producerii unei bijuterii sau obiect utilitar.

Unii lucrau lanţuri din filigran, sau piese masive, „după moda spaniolă”; iar alţii obiecte din argint, nasturi, veselă, etc.

Erau artizani care tăiau diamante, pietre preţioase mai moi, sau care montau gemele după moda veneţiană ori franceză. Alţii tăiau cristalul de stâncă, ulterior formând o categorie separată, numită „cristalleri”, pentru a nu fi confundaţi cu cei care lucrau sticla.

Marele Mogul

„Diamanteri da duro” veneţieni au devenit creatorii unor diamante tăiate faimoase, precum Gran Mogol / Marele Mogul sau Farnese, inventând-în ultimul sfert al sec. XVII-tehnica numită „a brillante”, fundamentală pentru tăierea gemelor, din care au evoluat criteriile moderne de tăiere.

Fabricanţii de bijuterii false-„da falso”-aparţineau, de asemenea, şcolii de bijutieri. Din acest motiv, începând din sec. XV, „banca” (Comitetul artizanilor) a numit funcţionari oficiali, „toccadori”, pentru a inspecta calitatea metalelor folosite. Testul consta din frecarea obiectului de piatra de probat, „pietra da paragone”, şi compararea culorii urmei de metal preţios.

Ucenicia, pentru băieţi, începea de la o vârstă cuprinsă între 7-18 ani, dura 4 ani, fiind urmată de alţi doi de pregătire, după care aceştia puteau deveni şefi de atelier, sau îşi puteau deschide propriul lor magazin, dar numai după ce treceau examenele practice, prin care îşi dovedeau îndemânarea. Testele erau diferite pentru fiecare specializare, dar toţi candidaţii trebuiau să poată recunoaşte metalele preţioase şi diversele aliaje.

De la începutul sec. XIII creaţiile bijutierilor veneţieni erau solicitate în afara Republicii, iar proliferarea atelierelor în acea perioadă stă mărturie cererii sporite de bijuterii.

În sec. XIV, urmând stilului bizantin, activitatea bijutierilorîncepe să simtă influenţele goticului.

Mai târziu decât oriunde în altă parte, semnele renaşterii artistice încep să apară la Veneţia, în ultimii 20 de ani ai sec. XV, odată cu influenţa stilului lombard.

Unii orfevrieri-Paolo Rizzo printre aceştia-s-au evidenţiat prin tehnica damaschinării, aplicarea de metale divers colorate pe un fundal (de asemenea metalic) gravat. Tehnica aceasta este în mod particular apreciată în crearea armelor şi armurilor, unii bijutierifiind-de asemenea-producători de arme; atelierele lor fabricau şi cuirase, coifuri şi scuturi damaschinate, pumnale şi săbii decorate pe lame cu motive florale, având mânere din fildeş încrustate cu pietre preţioase.

Cu mijlocul sec. XVI se observă la producerea de bijuterii veneţiene influenţa desenelor germane şi, în general, europene. Din această perioadă, mai exact 1557, datează ultima „coroană” publică a dogilor veneţieni.

Vechiul ornament a fost dezasamblat, perlele mediocre înlocuite, fiind adăugate geme prestigioase. „Produsul” final cuprindea 27 perle în formă de lacrimă, 28 smaralde, 24 spineli roşii, 66 alte geme, un rubin brut, iar în vârf un diamant enorm. Costul a fost 194.000 ducaţi, sau circa 36.000.000 dolari (la 1.700 dolari / uncia de aur).

Artizanii au fost Filippo Cordon, flamand, şi Zuane Alla Speranza.

Ulterior a fost dezmembrat din nou, iar pietrele vândute în câteva etape (ultima în 1819), pentru finanţarea-aşa s-a susţinut-lucrărilor de reparare a basilicii San Marco.

Se mai păstrează o singură imagine a acestei capodopere, la British Museum.

Comerţul veneţian cu bijuterii a înflorit în Asia. Marin Sanudo povesteşte despre vânzarea, la Constantinopol, a unei şei împodobită cu giuvaeruri, la preţul de 100.000 ducaţi (circa 19.000.000 dolari); iar un coif din aur încrustat cu diamante, rubine, smaralde şi turcoaze, cu o pană exotică, de o valoare enormă, a fost cumpărat de sultanul Suleiman Magnificul.

Printre artiştii care au contribuit la crearea acestui coif a fost un anume Ludovico Caorlino, aparţinând unei renumite familii de giuvaergii şi aurari, extrem de ingenioşi în construirea de maşinării automate, printre care o păpuşă mergătoare, oferită dogelui în 16.12.1532.

Nobilele veneţiene preferau giuvaeruri cu perle mari, în timp ce curtezanele-cărora nu li se permitea să poarte perle-foloseau sfere din argint sau sidef.

Prima femeie din Veneţia care a purtat cercei a fost-se pare-o rudă a lui Marin Sanudo, spre oprobiul şi dezgustul său; s-a întâmplat în cadrul unui banchet din decembrie 1525.

La început ceasurile aveau mai mult rol decorativ, fiind aşezate pe mobile; dar deja în 1531 mecanismul intern fusese suficient micşorat pentru a fi montat într-un inel, şi purtat ca atare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s