Tehnica emailului.
Articolul are la bază lucrarea „Lo smalto in Europa”, de Isa Belli Barsali.
În sensul modern, termenul ,,email” a fost prima dată folosit în Europa la sfârşitul evului mediu, înlocuind latinul ,,vitrum”, fiind derivat din frankul ,,smalt”, la rândul său derivat din germanicul ,,smaltjan” (,,schmeltzen”, în germana modernă).
Popularitatea emailului de-a lungul vremurilor s-a datorat nu doar marii sale diversităţi de culori, ci şi durabilităţii şi rezistenţei la utilizare. Deoarece este inoxidabil, nu-şi pierde strălucirea în timp, şi poate fi distrus sau deteriorat numai dacă este lovit foarte puternic cu un obiect ascuţit.
Emailul este în principal compus din unul sau mai multe straturi de sticlă, obţinute prin topirea unor amestecuri speciale, astfel putând fi descris drept o mixtură de sodă şi silicaţi de potasiu, cu siliciu şi oxid de plumb.
Prin urmare, toate civilizaţiile care au practicat sticlăria au învăţat tehnica de emailare a suprafeţelor metalice. Pastele de email erau obţinute prin măcinarea cu grijă a sticlei, într-un mojar dur, sub apă. Apa folosită trebuia să fie pe cât de pură posibil, fiind indispensabilă pentru fabricarea acestor paste, şi a consistenţei lor.
După ce au fost spălate în mod repetat, pentru a le curăţa de praful acumulat în timpul măcinării, granulele minuscule, omogene, ce urmau să formeze pasta, erau folosite imediat, pentru obţinerea celor mai bune rezultate.
Cea mai mică neatenţie în orice moment din timpul pregătirii putea avea drept consecinţă culori murdare, crăparea, pătarea, şi porozitatea. Pasta era lăsată la uscat, apoi topită într-un cuptor cu lemne sau cărbune.
-va urma-